Sub adâncurile Pământului – Episodul unu: Întunericul terifiant

Respirația devenea dificilă.

În jurul nostru era doar întuneric — un fel de întuneric în care până și ideea de lumină părea absurdă. Apa picura de pe pereții umezi, sunete răsunătoare umpleau aerul și, din când în când, un țipăt îndepărtat al unei creaturi necunoscute... era suficient cât să paralizeze mintea.

Mâna mea era pe piatră. Rece, umedă și tremura ciudat. Poate era imaginația mea — sau poate că peretele chiar se mișca.

Profesorul Lidenbrock era cu câțiva pași înainte. Ținea o lanternă, dar lumina acesteia nu-i dezvăluia decât chipul — totul era înghițit de umbre.

„Stai!” am spus, cu vocea tremurândă și încordată. „Ceva… ceva se mișcă în față!”

Profesorul s-a întors să se uite la mine. Nu era frică în ochii lui – doar uimire. Ca și cum ar fi așteptat acest moment ani de zile.

„Suntem aproape… Simt asta, Axel. Secretele nucleului Pământului ne cheamă.”

M-am uitat înapoi. Companionul nostru, Hans, stătea tăcut lângă perete. Avea fața leoarcă de transpirație, ochii goi. Nu scosese niciun cuvânt în ultima oră, doar continua să se uite în aceeași direcție.

Apoi, dintr-o dată, pământul a tremurat.

Foarte ușor, ca și cum o creatură gigantică s-ar fi trezit sub noi. Un sunet profund s-a auzit din crăpăturile din perete – ceva dincolo de înțelegerea limbajului uman.

Noi trei ne priveam unul pe altul. În întunericul acesta, totul părea un dușman - chiar și propriile noastre umbre.

Și cum a început totul?

Acum două luni, stăteam într-o bibliotecă veche din Hamburg. Aceeași bibliotecă unde am găsit acel mesaj ascuns într-o carte uzată - un mesaj care ne-a îndemnat să întreprindem această călătorie. O călătorie în care fiecare pas a lăsat în urmă Pământul și timpul... și al cărei sfârșit ar putea fi aici - în mijlocul acestui întuneric, a acestei tăceri și a acestei frici.